~Era vara trecuta ,[2009] treceam pe langa el dar nu am auzit nici un salut din partea lui. Am tot sperat ca ma va baga in seama,am sperat ca isi va aminti de trecut,poate ca si-a amintit dar de ce iar pasa? Stiu puteam si eu sa zic ceva dar defiecare data cand incercam sa zic ceva ramaneam muta si ma gandeam ce are oare in minte, la ce se gandeste? Oare tine minte acei 3ani de scoala petrecuti impreuna acele jocuri cand ne adunam toti copiii seara, iar eu incercam mereu sa fiu in echipa lui.
De la departare parea ca s-a schimbat dar cand se apropia puteam observa ca este exact la fel.Avea aceleasi trasaturi ale fetei, aceiasi ochi era tot el. Fiecare privire inspre mine imi dadea fiori. In toti acesti ani nu s-a intamplat niciodata nimic. Nu ar trebui sa am nici o speranta, ba chiar ar trebui sa imi alung aceste ganduri. Dar cum?
Oare in viitor voi rade de tot ce am scris acum sau inca voi spera la ceva imposibil. Cred ca nepasarea lui e cel mai bun remediu, ceea ce imi spune ca nu exista defapt nimic.Este doar imaginatia mea plina de sperante.~
luni, 4 ianuarie 2010
~Primele amintiri...~
~incerc din rasputeri sa-mi aduc aminte...acel moment. Dar cum as putea sa fac asta? Nu cred ca a fost ceva special. O luminita alba la capatul tunelului..si..incercand sa ajung la acel "capat" dau de o lumina intradevar orbitoare. Aceea fiind cred prima mea zi din viata cum se spune. Defapt deja aveam 9luni bune de viata.
In schimb imi vin in minte multe alte momente atat de vagi incat mi se par ca au fost doar niste vise...vise atat de reale incat iar ma gandesc poate sunt intamplari reale.
Defiecare data cand incerc sa ma gandesc la copilaria, care poate a trecut prea repede; incepe mereu cu imagini de la acea masa plina, serband cei cinci ani de viata...deja patati de intamplari...fericite si nefericite. Poate ca erau prea multe pentru mine... dar cui puteam sa-i zic asta? La varsta pe care o aveam eram un copil fara griji si cu totul pus pe tava de familie nu-i asa? Cine putea sa-mi rezolve probleme ce nu au rezolvare?
Cineva deschide o usa, lumina de afara ma face sa inchid brusc ochii. Aud doar atat: "ZAMBITI CU TOTII" si aud un sunet ciudat. Deschid repede ochii incercand sa deslusesc ce se intampla, imi dau seama ca acea persoana ne facuse tuturor o poza. Eu insa asteptam cu nerabdare sa gust din tot ce vedeam acolo.
Gandindu-ma mai bine nu de aici incepe totul ci de acum 2ani in urma...cand de asemenea o alta usa ma ia prin surprindere. O deschide o persoana pot spune apropiata, dar pe care am avut-o langa mine doar 3ani... ce puteam tine minte in acei doar 3ani? Venise pentru a-si lua haina si a pleca departe. Profitand de ocazie ma ia in brate si isi ia ramas bun, intorcandu-se abia dupa 11ani si atunci.. pot spune fortat.
Revenind...la toate bunurile ce se aflau pe masa..eu foarte atenta incercam sa nu atrag atentia asupra mea...dar ei se uitau neincetat spre mine si tot povestind niste lucruri la care nu eram deloc atenta.Tot ce vroiam eu era sa ma delectez cu ce aveam in fata.
Nu-mi aduc aminte cum se terminase totul...
..acum stau cu albumul de fotografii pe genunchi si gasesc pozele din acea zi, pentru mine.. memorabila.
Dintr-o data imi apar imagini de la prima mea cearta cu prietenii.
Eram nou venita acolo nu puteam sa ma autoimpun prin caracter. Defapt ce caracter pe atunci abia daca salutam pe cineva. Credeam ca nu pronunt nimic bine, ca nu trebuie sa fiu eu prima, si ca zambetele tuturor de pe fata imi erau adresate mie, in mintea mea fiind niste zambete diabolice care ma faceau uneori sa ma simt extrem de ciudat. Intr-un final cineva ma abordeaza... ma intreaba cate ceva, ii raspund foarte fericita, aceasta chemandu-ma a doua zi sa mai vin in acelasi loc.
Deja eram mai increzatoare si ma apropiam de acel loc, erau mai multi copii de data aceasta. Incerc sa schitez ceva... nici nu mai tin minte ce, deoarece elanul mi-a fost taiat din prima prin: "Ce cauti aici? Dute acasa" in acel moment as fi vrut sa dispar sa fi ramas acasa simtind mirosul de vopsea decat sa simt acea rusine. Desigur urmatoarele zile nu mi-am facut aparitia pe nicaieri. Stateam si o ajutam pe mama la aranjatul prin casa. Da, ma mutasem de curand intr-o noua casa, un nou cartier..totul era nou. Aici pot spune ca incep adevaratele mele amintiri. Unele din ele as fi vrut sa le uit, sa nu mi le mai amintesc, sau si mai bine, sa nu se fi intamplat.
Aici desigur voi face cunostinta cu primii mei prieteni si primii colegi.
Se apropie luna in care incep pregatirile de scoala. Eram foarte emotionata.Nu-mi pasa ce va fi, cum va fi, vroiam sa inceapa odata.
Insa toate aceste emotii de fericire si nerabdare mi se transforma in emotii de frica si nesiguranta. Aflasem ca voi fi internata in spital. Imi venea sa-l bat pe acel doctor care ma punea sa fac ture dupa ture prin cabinet, ca la un moment dat sa "traga" concluzia ca am nevoie de inca o operatie. Mai exact a3-a .Eram deja obisnuita, cred...
"E ceva mult mai simplu de data aceasta" spunea el. Incercand sa ne convinga. Inima imi batea ingrozitor de repede. Nu mai suportam acel miros de spital. Acel miros de care nu puteam scapa nici la plecare. Acel miros pe care il simt si acum doar gandindu-ma la acele zile petrecute acolo.
Stand in acele paturi albe, intre acei pereti albi vine infirmiera deasemenea in alb, acest alb urmarindu-ma si in ziua de azi la scoala. Ma aseaza pe targa, apoi alergand atat de repede incat simteam ca voi cadea. Strang cu putere de marginea din fier rece simtind o stare de ameteala. Ridicand usor capul observ un barbat gol dormind, atunci ma asez la loc simtind cum tremura ceva in mine. Un doctor scoate o seringa si ma anesteziaza. Eu foarte increzatoare zicnd: "Si daca nu adorm?" neapucand sa zic aceste cuvinte ochii mi se inchid involuntar. Tot ce tin minte, sunt momentele de dupa...
Acelasi tavan alb cu un punct negru de marimea unei palme. In acel moment simt ceva acru si umed pe buze. Atunci deschid ochii mai bine, vrand cat mai mult din acea lamaie. Imi era foarte sete. Nu inteleg de ce nu aveam voie sa beau nimic. Trecuse cred o luna de cand incepuse scoala. Am hotarat sa ma duc asa cum sunt cu piciorul in ghips. Din nou toate privirile erau atintite asupra mea.Detest acest lucru si in ziua de azi.
Cel mai greu moment a fost cand a trebuit sa-mi scoata ghipsul. Nici nu vreau sa-mi amintesc acea durere ingrozitoare. Totul trece cu bine.Iar cel mai fericit moment a fost chiar prima zi cand am fost la scoala.
Acolo l-am vazut pe el. Acasa dandu-mi seama de unde il cunosteam era chiar vecinul meu. Fericita o chem pe mama si incep sa-i povestesc tot ce se intamplase, mai ales de faptul ca voi avea cu cine sa ma duc si cu cine sa ma intorc de la scoala.
Visam cu ochii deschisi. Zilele treceau... si nu intelegeam de ce imi placea atat de mult sa fiu prin preajma vecinului. Imi placea cand venea aproape zilnic sa-mi ceara temele, mama lui spunandu-mi intr-o zi: "I-am zis de atatea ori sa fie atent dar nu ma asculta".
Un moment haios a fost atunci cand invatatoarea ne-a spus: "Maine veniti la scoala dupa masa" Iar eu ma trezesc cu el la usa la7:30, dimineata.
El foarte suparat incepe sa gesticuleze si revoltat imi spune:"Inca esti in pijamale???"
Eu spunandu-i foarte calma si aproape dormind: "Tu esti nebun? azi intram la2!" Nu am reusit sa clipesc ca a si intrat inapoi in casa. Atunci m-a bufnit rasul.
Acum ninge... aceasta ninsoare imi aminteste de alte momente frumoase petrecute la scoala. Da tin minte foarte bine era ora 6 si noi trebuia sa ne intoarcem acasa. Eram cu ochii in pamant azi stiam ca nu am cu cine sa merg... si coboram scarile atenta la gheata de pe ele, tinandu-ma strans de perete. Atunci imi aud strigat numele undeva in spatele meu. Ma intorc abia cand am terminat si ultima treapta. Era tot el.imi disparuse orice gand din minte... incepusem sa vorbesc intr-una si acel sfert de ora trecuse inexplicabil de repede. Ajungem...ne luam ramas bun. Eu inca fericita dintr-un motiv banal. Intrand in camera iau un caiet, il deschid la mijloc si incep sa desenez si sa scriu ceva...ceva ce intr-o zi i-am aratat.
Vroiam sa ii spun cumva ce simt, dar eram prea timida pentru a o face. Intr-o seara venind pe la mine dupa vesnicele teme am prins curaj, am luat acel caiet si i-am dat sa citeasca ce era scris in acel desen. M-a enervat la culme ca m-a pus pe mine sa citesc. Era prea stanjenitor sa fac asta. I-am spus ca se vede foarte clar, nu e nevoie sa citesc eu. Stiu ca si-a dat seama de tot... si mai stiu ca pana in ziua de azi as vrea sa aflu ce gandea atunci... in acea seara.
Poate isi aminteste vreo zi petrecuta impreuna?
Zile in care eu imi bateam capul in rezolvarea exercitilor, iar el mereu jucandu-se cu iepurele acela urias, aruncandu-l in continuu spre mine, zicand mereu ca avem timp si de teme!
Si asa asa treceau zile dupa zile.
Scufundandu-ma in amanunte pierd sirul amintirilor. Mai tin minte ca peste 3-4 ani a trebuit sa parasesc acel loc...sa ma mut in alta parte, in alta scoala.
Nu vroiam sa am din nou parte de acele momente penibile care se creau cand ma mutam dintr-un loc in altul.
Desigur privesc si partea plina a paharului. De data aceasta ma mutam cu mama si fratele meu.Dar cu prietenii mei eu ce fac?Acum sigur toti vor uita de mine. Nu suportam acest gand. Nu suportam ca doar in vacanta sa ii pot revedea.
Pot spune ca m-am acomodat extrem de repede. De data aceasta nu mai dadeam atentie lucrurilor marunte. Credeam ca nimic nu va mai fi cum a fost. Totusi mi-am facut alti prieteni printre colegii de la scoala... printre vecini de la bloc.
Ca defiecare data m-am acomodat cu tot ce mi se intampla. Dar parca tot imi lipsea ceva. Mai bine zis "cineva".
Tot la scoala intalnesc persoana care credeam eu ca ma va face sa-l uit.
In vacanta, intorcandu-ma inapoi nu puteam sa nu dam unul peste altul.
Dar imi spuneam intr-una "Nu va fi niciodata nimic, ia-ti gandul".
Revenind: la colegii si prietenii mei actuali am ajuns sa tin la ei cu adevarat.Nu-mi place sa pierd pe cineva. Iar atunci cand se intampla , desi stiind ca acea persoana chiar nu merita, sufar fara sa vreau. Urasc aceste momente. Cum ar fi sa nu existe cuvantul cearta?...Stiu ar fi fost altul in locul lui avand acelasi sens.
Aici pot spune ca mi-am petrecut cel mai mare timp din viata, cele mai multe intamplari s-au petrecut aici!
Tot aici am avut parte de certuri, impacari, iubiri, prietenii de scurta si lunga durata. Acum gandindu-ma la toate in ansamblu mi se pare un haos,si acum realizez cate mi s-au intamplat si mi-e frica sa ma gandesc la cat de multe mi se vor mai intampla de acum incolo.
Dar parca tot mi-e dor de ce a fost candva si Sper ca intr-o zi sa-mi fie dor si de prezentul de care am parte acum. ~
In schimb imi vin in minte multe alte momente atat de vagi incat mi se par ca au fost doar niste vise...vise atat de reale incat iar ma gandesc poate sunt intamplari reale.
Defiecare data cand incerc sa ma gandesc la copilaria, care poate a trecut prea repede; incepe mereu cu imagini de la acea masa plina, serband cei cinci ani de viata...deja patati de intamplari...fericite si nefericite. Poate ca erau prea multe pentru mine... dar cui puteam sa-i zic asta? La varsta pe care o aveam eram un copil fara griji si cu totul pus pe tava de familie nu-i asa? Cine putea sa-mi rezolve probleme ce nu au rezolvare?
Cineva deschide o usa, lumina de afara ma face sa inchid brusc ochii. Aud doar atat: "ZAMBITI CU TOTII" si aud un sunet ciudat. Deschid repede ochii incercand sa deslusesc ce se intampla, imi dau seama ca acea persoana ne facuse tuturor o poza. Eu insa asteptam cu nerabdare sa gust din tot ce vedeam acolo.
Gandindu-ma mai bine nu de aici incepe totul ci de acum 2ani in urma...cand de asemenea o alta usa ma ia prin surprindere. O deschide o persoana pot spune apropiata, dar pe care am avut-o langa mine doar 3ani... ce puteam tine minte in acei doar 3ani? Venise pentru a-si lua haina si a pleca departe. Profitand de ocazie ma ia in brate si isi ia ramas bun, intorcandu-se abia dupa 11ani si atunci.. pot spune fortat.
Revenind...la toate bunurile ce se aflau pe masa..eu foarte atenta incercam sa nu atrag atentia asupra mea...dar ei se uitau neincetat spre mine si tot povestind niste lucruri la care nu eram deloc atenta.Tot ce vroiam eu era sa ma delectez cu ce aveam in fata.
Nu-mi aduc aminte cum se terminase totul...
..acum stau cu albumul de fotografii pe genunchi si gasesc pozele din acea zi, pentru mine.. memorabila.
Dintr-o data imi apar imagini de la prima mea cearta cu prietenii.
Eram nou venita acolo nu puteam sa ma autoimpun prin caracter. Defapt ce caracter pe atunci abia daca salutam pe cineva. Credeam ca nu pronunt nimic bine, ca nu trebuie sa fiu eu prima, si ca zambetele tuturor de pe fata imi erau adresate mie, in mintea mea fiind niste zambete diabolice care ma faceau uneori sa ma simt extrem de ciudat. Intr-un final cineva ma abordeaza... ma intreaba cate ceva, ii raspund foarte fericita, aceasta chemandu-ma a doua zi sa mai vin in acelasi loc.
Deja eram mai increzatoare si ma apropiam de acel loc, erau mai multi copii de data aceasta. Incerc sa schitez ceva... nici nu mai tin minte ce, deoarece elanul mi-a fost taiat din prima prin: "Ce cauti aici? Dute acasa" in acel moment as fi vrut sa dispar sa fi ramas acasa simtind mirosul de vopsea decat sa simt acea rusine. Desigur urmatoarele zile nu mi-am facut aparitia pe nicaieri. Stateam si o ajutam pe mama la aranjatul prin casa. Da, ma mutasem de curand intr-o noua casa, un nou cartier..totul era nou. Aici pot spune ca incep adevaratele mele amintiri. Unele din ele as fi vrut sa le uit, sa nu mi le mai amintesc, sau si mai bine, sa nu se fi intamplat.
Aici desigur voi face cunostinta cu primii mei prieteni si primii colegi.
Se apropie luna in care incep pregatirile de scoala. Eram foarte emotionata.Nu-mi pasa ce va fi, cum va fi, vroiam sa inceapa odata.
Insa toate aceste emotii de fericire si nerabdare mi se transforma in emotii de frica si nesiguranta. Aflasem ca voi fi internata in spital. Imi venea sa-l bat pe acel doctor care ma punea sa fac ture dupa ture prin cabinet, ca la un moment dat sa "traga" concluzia ca am nevoie de inca o operatie. Mai exact a3-a .Eram deja obisnuita, cred...
"E ceva mult mai simplu de data aceasta" spunea el. Incercand sa ne convinga. Inima imi batea ingrozitor de repede. Nu mai suportam acel miros de spital. Acel miros de care nu puteam scapa nici la plecare. Acel miros pe care il simt si acum doar gandindu-ma la acele zile petrecute acolo.
Stand in acele paturi albe, intre acei pereti albi vine infirmiera deasemenea in alb, acest alb urmarindu-ma si in ziua de azi la scoala. Ma aseaza pe targa, apoi alergand atat de repede incat simteam ca voi cadea. Strang cu putere de marginea din fier rece simtind o stare de ameteala. Ridicand usor capul observ un barbat gol dormind, atunci ma asez la loc simtind cum tremura ceva in mine. Un doctor scoate o seringa si ma anesteziaza. Eu foarte increzatoare zicnd: "Si daca nu adorm?" neapucand sa zic aceste cuvinte ochii mi se inchid involuntar. Tot ce tin minte, sunt momentele de dupa...
Acelasi tavan alb cu un punct negru de marimea unei palme. In acel moment simt ceva acru si umed pe buze. Atunci deschid ochii mai bine, vrand cat mai mult din acea lamaie. Imi era foarte sete. Nu inteleg de ce nu aveam voie sa beau nimic. Trecuse cred o luna de cand incepuse scoala. Am hotarat sa ma duc asa cum sunt cu piciorul in ghips. Din nou toate privirile erau atintite asupra mea.Detest acest lucru si in ziua de azi.
Cel mai greu moment a fost cand a trebuit sa-mi scoata ghipsul. Nici nu vreau sa-mi amintesc acea durere ingrozitoare. Totul trece cu bine.Iar cel mai fericit moment a fost chiar prima zi cand am fost la scoala.
Acolo l-am vazut pe el. Acasa dandu-mi seama de unde il cunosteam era chiar vecinul meu. Fericita o chem pe mama si incep sa-i povestesc tot ce se intamplase, mai ales de faptul ca voi avea cu cine sa ma duc si cu cine sa ma intorc de la scoala.
Visam cu ochii deschisi. Zilele treceau... si nu intelegeam de ce imi placea atat de mult sa fiu prin preajma vecinului. Imi placea cand venea aproape zilnic sa-mi ceara temele, mama lui spunandu-mi intr-o zi: "I-am zis de atatea ori sa fie atent dar nu ma asculta".
Un moment haios a fost atunci cand invatatoarea ne-a spus: "Maine veniti la scoala dupa masa" Iar eu ma trezesc cu el la usa la7:30, dimineata.
El foarte suparat incepe sa gesticuleze si revoltat imi spune:"Inca esti in pijamale???"
Eu spunandu-i foarte calma si aproape dormind: "Tu esti nebun? azi intram la2!" Nu am reusit sa clipesc ca a si intrat inapoi in casa. Atunci m-a bufnit rasul.
Acum ninge... aceasta ninsoare imi aminteste de alte momente frumoase petrecute la scoala. Da tin minte foarte bine era ora 6 si noi trebuia sa ne intoarcem acasa. Eram cu ochii in pamant azi stiam ca nu am cu cine sa merg... si coboram scarile atenta la gheata de pe ele, tinandu-ma strans de perete. Atunci imi aud strigat numele undeva in spatele meu. Ma intorc abia cand am terminat si ultima treapta. Era tot el.imi disparuse orice gand din minte... incepusem sa vorbesc intr-una si acel sfert de ora trecuse inexplicabil de repede. Ajungem...ne luam ramas bun. Eu inca fericita dintr-un motiv banal. Intrand in camera iau un caiet, il deschid la mijloc si incep sa desenez si sa scriu ceva...ceva ce intr-o zi i-am aratat.
Vroiam sa ii spun cumva ce simt, dar eram prea timida pentru a o face. Intr-o seara venind pe la mine dupa vesnicele teme am prins curaj, am luat acel caiet si i-am dat sa citeasca ce era scris in acel desen. M-a enervat la culme ca m-a pus pe mine sa citesc. Era prea stanjenitor sa fac asta. I-am spus ca se vede foarte clar, nu e nevoie sa citesc eu. Stiu ca si-a dat seama de tot... si mai stiu ca pana in ziua de azi as vrea sa aflu ce gandea atunci... in acea seara.
Poate isi aminteste vreo zi petrecuta impreuna?
Zile in care eu imi bateam capul in rezolvarea exercitilor, iar el mereu jucandu-se cu iepurele acela urias, aruncandu-l in continuu spre mine, zicand mereu ca avem timp si de teme!
Si asa asa treceau zile dupa zile.
Scufundandu-ma in amanunte pierd sirul amintirilor. Mai tin minte ca peste 3-4 ani a trebuit sa parasesc acel loc...sa ma mut in alta parte, in alta scoala.
Nu vroiam sa am din nou parte de acele momente penibile care se creau cand ma mutam dintr-un loc in altul.
Desigur privesc si partea plina a paharului. De data aceasta ma mutam cu mama si fratele meu.Dar cu prietenii mei eu ce fac?Acum sigur toti vor uita de mine. Nu suportam acest gand. Nu suportam ca doar in vacanta sa ii pot revedea.
Pot spune ca m-am acomodat extrem de repede. De data aceasta nu mai dadeam atentie lucrurilor marunte. Credeam ca nimic nu va mai fi cum a fost. Totusi mi-am facut alti prieteni printre colegii de la scoala... printre vecini de la bloc.
Ca defiecare data m-am acomodat cu tot ce mi se intampla. Dar parca tot imi lipsea ceva. Mai bine zis "cineva".
Tot la scoala intalnesc persoana care credeam eu ca ma va face sa-l uit.
In vacanta, intorcandu-ma inapoi nu puteam sa nu dam unul peste altul.
Dar imi spuneam intr-una "Nu va fi niciodata nimic, ia-ti gandul".
Revenind: la colegii si prietenii mei actuali am ajuns sa tin la ei cu adevarat.Nu-mi place sa pierd pe cineva. Iar atunci cand se intampla , desi stiind ca acea persoana chiar nu merita, sufar fara sa vreau. Urasc aceste momente. Cum ar fi sa nu existe cuvantul cearta?...Stiu ar fi fost altul in locul lui avand acelasi sens.
Aici pot spune ca mi-am petrecut cel mai mare timp din viata, cele mai multe intamplari s-au petrecut aici!
Tot aici am avut parte de certuri, impacari, iubiri, prietenii de scurta si lunga durata. Acum gandindu-ma la toate in ansamblu mi se pare un haos,si acum realizez cate mi s-au intamplat si mi-e frica sa ma gandesc la cat de multe mi se vor mai intampla de acum incolo.
Dar parca tot mi-e dor de ce a fost candva si Sper ca intr-o zi sa-mi fie dor si de prezentul de care am parte acum. ~
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
.jpg)